In prezentarea subiectului pornim de la consideratia ca ocupaţiile tradiţionale ale unui popor se afla in strânsa legatură cu stradiile de dezvoltare economica in care se afla şi prin care a trecut poporul respectiv, stadii care la răndul lor sunt puternic condiţionate si de resursele pe care le ofera mediul natural. În cazul românilor se poate afirma ca stadiul pastoritului se circumscrie si se confunda în buna masura cu stadiul civilizatiei sale. Etnologii vorbesc de “personalitatea de baza “, de portretul tipic al francezului, papuasului,etc. adevarate configuratii pshihologice-specifice, propii membrilor ce compun societatea si care se manifesta într-un anume fel. Fara sa mergem atât de departe putem afirma ca o caracteristica a portretului tipic al românului este indubitabil cea de crescator de animale, pastorul. Un lucru mai putin cunoscut este însa acela ca, în mod paradoxal, pâna de curând românii nu aveau o rasa de animale omologata si recunoscuta pe plan international.

Daca în ceea ce priveste Carpatinul, lucrurile par in ordine, nu la fel se poate spune despre Mioritic sau despre Ciobanescul de Bucovina.

Legat de Mioritic exista opinia ca ar fi fost adus de tatari in nordul Marii Negre, în jurul Marii Caspice, unde au fost hanatele tataresti, de unde s-ar fi raspândit în Moldova?! pozaprob

Ciobanescul de este considerat o varietate a unei rase pe baza asemanarii cu Karakatcean, Tornjak sau Hrvatski Planinski Pas. Nimeni nu a afirmat însa ca Maremano Abruzzese, Slovenski Kuvac, Ciobanescul de Tatra sau Kuvasz constituie varietati ale unei rase din Europa Centrala, desi asemanarea dintre ele este frapanta!

Domesticirea câinelui pe teritoriul României nu a început asa cum s-a crezut odata cu epoca neolitica, ci mai devreme înca din epipaleolitic lucru dovedit de situl arheologic de la Erbiceni, (jud.Iasi) apartinând unor comunitati swideriene.

Începând cu neoliticul, cînd se face trecerea de la stadiul de vânatori si culegatori la cel de producatori de hrana, locuitorii spatiului carpato-danubiano-pontic primii fiind fauritorii culturii Gura Baciului-Cârcea, îsi selecteaza câinii atât de necesari activitatii de crestere a animalelor.În cadrul culturii Vinca-Turdas se remarca printre statuetele zoomorfe unele capete de piatra de câini (pebbles statuettes) imitate si în lut ars. Nu cunoasem cu precizie aspectul acestor primi câini ciobanesti, dar descoperile arheologice atesta existenta in neoliticul dezvoltat in cadrul culturilor Tisa, Precucuteni, Hamangia, Vadastra, Boian etc. a unor schelete similare ca dimensiuni cu cele ale ciobanestilor contemporani.

O alta marturie, scrisa de aceasta data, ne parvine de la Sextus Iulius Frontinus. Iata ce ne relateaza el: “ Scorilo,conducatorul dacilor,stiind ca poporul roman era dezbinat din pricina razboaielor civile si socotind ca nu-i nimerit sa-i atace ,deorece datorita unui razboi cu un dusman din afara s-ar putea restabili întelegerea între cetateni,a pus în fata concetatenilor sai doi câini si pe când se luptau î;ntre ei cu îndârjire,le-a aratat un lup.Imediat câinii s-au aruncat asupra acestuia ,uitând de cearta lor .”

Cu toate ca Frontinus nu ofera o descriere amanuntita, etologia lor coroborata cu descoperirile arheologice specifice acestei perioade istorice, indica fara dubii ca este vorba de câini ciobanesti, înaintasii directi ai celor contemporani.

Faptul ca dacii foloseau rase de câini specializate pentru pastorit si vânatoare, lucru care se va perpetua si dupa disparitia statului dac, este demonstrat indubitabil de documentele epocii. Iata ce ne spune poetul Martial(40-104): “ A câinilor prada este iepurele ..... copoiul dac sa nu se teama de armele împaratului.”

Cucerirea Daciei în anul 106 si integrarea sa în orbis romanus , proces care sta la baza formarii poporului român si a limbii române, are urmari importante si in ceea ce priveste subiectul pe care îl dezbatem. Iata ce spune Mircea Eliade referitor la acest proces: “ este semnificativ ca singurul popor care a reusit sa-i înfrângâ definitiv pe daci,....a fost poporul roman; un popor al carui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus si Remus, copii Zeului-Lup Marte, adoptati si crescuti de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri si al acestei asimilari a fost nasterea poporului român. În perspectiva mitologica a istoriei, s-ar putea spune ca acest popor s-a nascut sub semnul Lupului, adica, predestinat razboaielor, invaziilor si emigrarilor .”

Probabil colonistii vorbitori de limba latina veniti cum spune Eutropius din toata lumea romana, aduc cu sine câini derivând din Cani Molossi , stramosii zavodului românesc, din care descinde Ciobanescul de Bucovina de astazi. Acest tip de câine exista deja un lumea tracilor sud dunareni si a geto-dacilor din Dobrogea care fusesera inclusi în cadrul provinciei Moesia mai devreme. Asa cum este cunoscut mari specialisti precum Raymond Triquet sau J.Peters considera ca molosii romanilor aveau, în general, aspect mai lupoid si erau mai putin masivi si musculosi decât molosii actuali. Si Richard Strebel concluzioneaza ca alaturi de tipul de câine de talie mare închis la culoare, apartinând asirienilor si babilonienilor, exista si unul de talie mai mica, cu o nuanta mai deschisa, utilizat la pazirea turmelor si la vânatoare si care este utilizat înca din epoca bronzului. Toate reprezentarile romane si grecesti ale vremii, prezinta un câine mare, musculos, având un cap masiv si coama. Imaginea pare sa descrie destul de fidel Ciobanescul de Bucovina . Coada rasucita si culoarea închisa a câinilor asirieni nu apar niciodata în descrierile romane sau grecesti. De altfel înca din 1886, M.B.Wynn spunea ca nu trebuie considerati stramosii directi ai actualelor rase de tip Mastiff, Dog, Bulldog si câine de munte în sensul clasificarii FCI. Cercetatorul C.Keller si un alt autor Tschudy, afirma descendenta raselor Pyrenean Mountain Dog (Spania), Dogue de Bourdeaux (Franta), Mastiff (Anglia), Saint Bernard (Elvetia), din vechii câini asirieni ,adusi în Europa de fenicieni si descinzând din Mastifful Tibetan. Ciobanescul de Bucovina este urmasul câinilor folositi de daco-romanii din provinciile Dacia si Moesia , ceea explica asemanarile cu rasele din Balcani.

Dealtfel migratorii fie ei germanici, slavi, sau turanici nu puteau introduce acest câine în Dacia , el este caracteristic zonelor înalte pe care migratorii le ocoleau, preferând zonele plane favorabile confruntarilor de cavalerie.

Oricum, în epoca romana câinele constituie un motiv ornamental frecvent în “ terra sigillata “ din provincia Dacia . El este reprezentat alergând sau urmarind animale salbatice.

Cel mai reprezentativ exemplu pare a fi un vas de la Bisericuta-Garvan, unde câinele alearga spre stânga. Vechiul zeu Silvanus, cel care patrona pasunile si câmpurile cultivate, este prezent în Oltenia, pe un fragment sculptural descoperit la Romula, având la picioare un câine ciobanesc.

Principalele tipuri de câini ciobanesti din spatiul carpato-danubiano-pontic sunt asadar conturate în momentul retragerii trupelor si administratiei romane din Dacia , de catre împaratul Aurelian, în anii 271-275. Afirmatia este sustinuta cum vom vedea de siturile arheologice corespunzatoare primelor secole ale epocii medievale, iar posibilitatea ca migratorii sa fi influentat cumva evolutia lor este nula, în condiţiile în care ei locuiesc putin sau deloc în spatiul românesc, iar despre cei mai statornici; dintre ei vizigotii, Amianus Marcelinus in “Istoria romana “, ne spune ca în preajma anului 376, ajunsesera la asa saracie, încât dadeau un om pe un câine ca sa aiba ce mânca. Acesti câini nu pot fi adusi nici de migratorii turanici, deoarece ei locuiesc în Câmpia Pannonica, exercitând doar o dominatie de la distanta asupra zonei carpato-danubiano-pontice. Dealtfel acestia nici nu aveau un nivel de dezvoltare socio-economica, care sa le permita sa îi influenteze pe autohtoni si dispar repede din istorie. Acelasi Ammianus Marcellinus, vorbeste despre huni: “ ferocitatea hunilor întrece orice: cu un fier brazdeaza adânc obrajii noilor nascuti si astfel ajung la batrânete spâni si pociţi....Hunii nu-si pun la foc si nici nu-si gatesc mâncarea. Ei nu se hranesc decât cu radacini salbatice sau cu carnea cruda a primului animal iesit în cale ,pe care o încalzesc o vreme pe spatele calului , între coapsele lor.....nu au vreun adapost, nu folosesc nici case, nici morminte “

Transformarea limbii latine în limba româna veche, caracteristica locuitorilor din spatiul daco-moesian, este atestata în anul 587 de catre mai multi autori bizantini, cum sunt Theophylactus Simocattes sau Theophanes Confessor. Acesti “ români sunt agricultori si pastori, lucru dovedit de formula, ”blachii ac pastorum romanorum ”; cu care îi desemneaza mai târziu, în secolul XII, Anonymus.

În anul 602, dupa rascoala centurionului Phokas, slavii rup apararea imperiului si navalesc ca un torent în Peninsula Balcanica, peste Moesia, Macedonia si ajung pâna aproape de Constantinopol. Câteva decenii mai târziu, patrund în Peninsula Balcanica, din Pannonia , pe la apus de Dacia , alte triburi slave, care dau nastere sârbilor si croatilor în tarile locuite de ei azi, pâna la Marea Adriatica. Nici vechii bulgari nu aduc Karakatceanul, din Asia centrala. Ei sunt la origine un popor de barbari, de rasa turanica. În secolul IV, se afla în regiunea fluviului Volga . Sub presiunea altor popoare,se refugiaza la nord de Dunare, unde stau o vreme sub stapânirea avarilor. În anul 679, sub conducerea lui Asparuch, trec la sud de Dunare si îi supun pe slavi. Deoarece sunt extrem de putini ca numar si cu o civilizatie inferioara slavilor, sunt repede asimilati. De la ei ramâne doar numele poporului, iar slavii impun limba si obiceiurile.

În concluzie: vechiul tip de câine folosit la pastorit si paza de catre romani si mai apoi de urmasii lor daco-romanii si de români este stramosul Ciobanescului Românesc de Bucovina. Pornind de la acelasi tip, popoarele slave vecine si-au selectionat în curs de secole propiile rase: Karakatcean, Durmitorski Ovcar, Srpki Ovcar, Bosanski Tornjak, Kraski Ovcar, Hercegovacki Ovcar, Istarski Ovcar, Sarplaninski Ovcar. (Acesta din urma nu prezinta similitudini cu Ciobanescul Românesc Carpatin, deoarece este un molossoid, ci cu Ciobanescul de Bucovina . O oarecare asemanare cu Carpatinul o are Hormoljski Ovcar, originar din zona Belgradului în apropierea României, lucru remarcat de cercetatorii straini).

Nu trebuie neglijat rolul pe care l-au jucat în dezvoltarea acestor rase balcanice, Ciobanescul de Bucovina si Carpatinul , câinii ciobanilor români transhumanti sau emigrati în Peninsula Balcanica, în special în Bulgaria si Serbia . Despre emigranti ne vorbeste Ion Ionescu de la Brad, descriind situatia mocanilor oieri din târgul Bazargic, în Varna, în tinuturile Balcic, Silistra, Turtucaia si Rusciuc,unde aveau pasuni bogate pentru turmele lor si ne da si numele a 4 mocani din tinutul Balcic: Ion Munteanu, Vasile Milea, Dimitrie Bobinar, Nicolae Schiopu. în ceea ce priveste transhumanta, consulul austriac din Rusciuc, raporteaza ca, pe la 1850, pe câmpiile tinuturilor Silistra si Varna, pasunau peste un milion de oi, de-ale oierilor români. Numai în 1883 si doar prin carantina Piua Pietrei, trec la sud de Dunare: 159.689 de oi, 8.661 de capre, 73.589 de cai, 264 de magari însoţiţi de 1.029 de ciobani si de câinii lor.

Utilizarea câinilor ciobanesti este atestata cu mult înainte de documentele scrise, de prezenta resturilor osteologice în diferite asezari premedievale si medievale timpurii. Ei se raspândesc si în Peninsula Balcanica, în spatiul romanitatii orientale, unde vlahii intra in istorie ca locuitori ai Thesaliei, Epirului, Greciei centrale si muntilor Haemus. Erau in majoritate pastori transhumanti din luna aprilie pâna în septembrie, beneficiaza de privilegii fiscale si utilizeaza cu certitudine câini ciobanesti. Nu este lipsit de relevanta ca rascoala condusa de fratii vlahi Petru si Asan, care a dus la aparitia statului vlaho-bulgar, a izbucnit în 1185, din cauza unei dari excesive impuse de împaratul Isac al II-lea Anghelos, crescatorilor de oi si de vite. La aromâni se povesteste despre câinele ciobanesc, ca a fost dat de Dumnezeu ca tovaras pastorilor.

Chiar in Bulgaria Karakatceanul, mai este cunoscut sub numele de Chobansko kuche, Vlashko kuche, Thracian Mollos. “ Cioban ” este un cuvant de origine turceasca, dar si denumirea data de sîrbi aromânilor.

În asezarile din secolele al-IV-lea-al-V-lea din preajma Bucurestilor, câinele se folosea la pastorit si vânatoare.

Un cap de câine masiv a fost descoperit într-un atelier de tesut de la Moresti, caracteristic secolelor XI-XII. În aproape toate asezarile din aceasta perioada câinele este nelipsit, dar studierea bogatului material osteologic al animalelor domestice din asezarea medievala timpurie de la Garvan-Dinogetia, a adus rezultate spectaculoase în ceea ce priveste subiectul de care ne ocupam.

Aceeasi situatie se întâlneste în secolele XIII-XIV, în marea asezare de la Cetatea Dâmbovitei, din comuna Cetateni-Muscel. Resturile osteologice de câine duc la aceeasi concluzie: existenta a doua rase de ciobanesti foarte puternici si un ogar înalt bine adaptat pentru fuga. Nu este exclusa, ci din contra, folosirea câinilor ciobanesti care dovedeau o forta reala la vânarea mistretului, lupului, ursului.

Urme osteologice numeroase, se gasesc în colectia Muzeului judetului Arges din Pitesti, fiind studiate în 1965 de profesorul I.N.Morosan.

Pe la începutul secolului al-XVII-lea existau în spatiul românesc, crescatorii specializate de câini. La curtea lui Constantin Brâncoveanu existau doua categorii de oameni specializati în aceasta meserie, fiecare primind bacsis în ziua de Sfântul Vasile câte o jumatate de taler. Ei se ocupa mai ales de câinii de vânătoare, copoi si ogari, dar si de ciobanestii masivi folositi pentru paza curtii domnesti. Aceasta situatie este mai veche, Matei Corvin regele Ungariei, oferindu-i cadou lui Vlad Tepes, un Kuvasz, din crescatoria regala, semn ca domnii Tarilor Române aveau propiile crescatorii si cunoştiintele necesare sa aprecieze un asemenea dar. Iata descrierea literara a unui asemenea câine în timpul lui Constatin Brâncoveanu: “ o cotarla, ...cât un berbece,trecuta prin ploaie de lesie si clabuc ”.

Atât de încetatenita parere ca românii sunt niste tarani ignoranţi si brutali în relatia cu câinele, care are înca sustinatori îndârjiţi, este hilara, dar si tragica în acelasi timp. Se ofera mereu agasantul exemplu al câinelui din gospodarie legat în lant si uitat acolo. Cei care preiau aceasta idee ca o scuza în lupta lor zadarnica de a-i educa pe acesti “ barbari ”; veniti mai târziu în chinologia moderna, organizata pe criterii de show, ignora cu bunastiinta faptul ca nicaieri în lume chinologia nu este preocupare de masa, ca ea este si a fost apanajul unei elite intelectuale, sociale si economice în principal. Ori din acest punct de vedere acesti huliti si nepriceputi români, boierii, domnitorii si ciobanii bogati, ale caror turme numarau zeci de mii de capete de animale au preocupari vechi si realizari spectaculoase. în plus, taranul adevarat, nu navetistul prost occidentalizat, chiar daca nu-si pupa câinele în bot, îl respecta, amândoi împart o existenta în care lupta pentru supavietuire îi selecteaza din pacate numai pe cei puternici si norocosi.

Asa cum am spus în spatiul românesc preocuparile chinologice sunt vechi si din fericire constante. În Evul Mediu, sunt crescuti si intens folositi câini buni, de rasa, vestiti în întreaga Europa. Alaturi de ciobanestii autohtoni, puternici si adaptati, unul din câinii folositi de timpuriu înca de prin anii 1395-1396, a fost dogul. Dogii erau animale foarte pretuite, din moment ce principele Transilvaniei Sigismund Bathory a trimis ca dar principelui din Florenta ” doi dogi cu zgarzi de aur si pietre pretioase, iar principesei un catelus indian, golas si pestritat, tot cu zgarda de aur .”

O alta rasa prasita de români a fost copoiul,al carui nume a trecut în onomastica, înca din prima jumatate a secolului al XIII-lea. Asa ne explicam si documentul moldovean din 4 iulie 1586 prin care Dumitru din Pidecauti rascumpara o ocina de la Copoiuco, acesta din urma fiind probabil crescator de copoi.

Ogarii din Tara Româneasca sunt scumpi si foarte mult apreciati chiar în Imperiul Otoman care avea pe vremea aceea ogarii socotiti cei mai buni din lume. Un document de la 5 ianuarie 1609 ne aminteste de Ogarariul care vânduse doua pogoane de vie unui oarecare Stepan.

La 23 august 1823 marele vizir es-Seid-Ali confirma domnului Grigore al IV-lea Ghica primirea, printre altele si a celor 12 câini, care au fost prezentati sultanului si predati ogeacului ogarilor, ceea ce dovedeste calitatea lor, daca au reusit sa-l impresioneze pe padisah. Probabil ca i-au placut mult sultanului Mahmud al II-lea, deoarece printr-o alta scrisoare care a urmat din partea marelui vizir es-Seid Ali pasa, cerea domnului sa expedieze în graba un numar cât mai mare de ogari, fiind foarte necesari pentru alaiul împaratesc cu ocazia bairamului.

Dar nu numai ogarii din Tara Româneasca erau apreciati în Imperiul Otoman. Printr-o scrisoare din 11 august 1824 acelasi es-Seid Ali multumea pentru cei doi prepelicari daruiti de Ghica.

Nici câinii din Moldova nu erau cu nimic mai prejos decât cei din Tara Româneasca.În decembrie 1751 Des Alleurs, ambasadorul regelui Ludovic al XV-lea al Frantei la Constantinopol, scria lui Linchoult, secretar al domnului moldovean Constantin Racovita (1749-1753), rugându-l sa-i procure patru ogari de soi spre a-i trimite regelui sau, iar dupa aceea însarcineaza pe Deval, interpretul ambasadei, sa mai ceara înca doi. Aflând de aceasta cerere si parându-i-se prea puţin, Constantin Racovita îi daruieste 12 ogari: 6 de parte barbateasca si 6 de parte femeiasca", plus doua butoaie de vin alb si doua de pelin rosu de Odobesti, un butoi cu vin de Cotnari de trei ani si doua cu o mie de mere domnesti pentru iarna. Darul a fost îmbarcat la 30 august (10 septembrie) 1752 la Galati, pe corabia capitanului Manolache Cuingi-Oglu, împreuna cu Leonardo, sluga însotitoare, ajungând la Constantinopol dupa 35 de zile pe mare.

Dar nu numai ogarii din Tara Româneasca erau apreciati în Imperiul Otoman. Printr-o scrisoare din 11 august 1824 acelasi es-Seid Ali multumea pentru cei doi prepelicari daruiti de Ghica.

Nici câinii din Moldova nu erau cu nimic mai prejos decât cei din Tara Româneasca.În decembrie 1751 Des Alleurs, ambasadorul regelui Ludovic al XV-lea al Frantei la Constantinopol, scria lui Linchoult, secretar al domnului moldovean Constantin Racovita (1749-1753), rugându-l sa-i procure patru ogari de soi spre a-i trimite regelui sau, iar dupa aceea însarcineaza pe Deval, interpretul ambasadei, sa mai ceara înca doi. Aflând de aceasta cerere si parându-i-se prea puţin, Constantin Racovita îi daruieste 12 ogari: 6 de parte barbateasca si 6 de parte femeiasca", plus doua butoaie de vin alb si doua de pelin rosu de Odobesti, un butoi cu vin de Cotnari de trei ani si doua cu o mie de mere domnesti pentru iarna. Darul a fost îmbarcat la 30 august (10 septembrie) 1752 la Galati, pe corabia capitanului Manolache Cuingi-Oglu, împreuna cu Leonardo, sluga însotitoare, ajungând la Constantinopol dupa 35 de zile pe mare.

Iata asadar, ca cei mai puternici si rafinati suverani europeni importau în canisele lor câini selectionati si prasiti de catre români. Daca ei nu ar fi avut o calitate superioara si nu ar fi fost stiintific obtinuti nu s-ar fi riscat impurificarea unor crescatorii vechi de secole la curtile Europei. Un alt cap încoronat admirator si propietar al ogarilor din Principate, este principele Transilvaniei Gheorghe Rakoczi I. Ogarii importati de aici erau foarte reusiti din punct de vedere calitativ, dar si foarte scumpi. M. Debreczeni a cumparat în 1591 un astfel de câine cu 125 de florini, suma uriasa daca un cerb vânat costa 1 florin. Din nefericire în anii care au urmat cu nesfârsitele razboaie ruso-austro-turce purtate pe teritoriul românesc, cu periodicele ocupatii straine, urmate de pauperizarea accentuata a Tarilor Române, aceasta rasa apreciata de ogari atât de veche a disparut. Aceeasi soarta ar fi avut-o si copoiul daca nu ar fi fost salvat de chinologii maghiari, dupa cel de-al doilea razboi mondial, în vremuri de crunta ocupatie sovietica.

O alta rasa foarte folosita,dar importata de aceasta data în spatiul românesc a fost bracul, raspândit în a doua jumatate a sec al XVI-lea. Astfel în anul 1558 sotia marelui nobil Battyany cerea palatinului Ungariei un brac, deoarece are vânat mult dar nu-l poate prinde, iar sotia grofului Gheorghe Bebek iesea la vânatoare cu 20-30 de braci bine dresati.

La curtile domnilor, principilor, boierilor si nobililor, existau canise cu câini buni, frumosi si bine dresati, fiind foarte scumpi, este usor de înteles ce eforturi se depuneau pentru întretinere si îngrijire, pentru dresarea lor, eforturi care cereau cheltuieli însemnate si oameni specializati. în inventarul cetatii Gilau de la 1676 exista o cladire special construita pentru cresterea câinilor, iar în inventarul cetatii Fagaras, din 1690 figura “ o casa a maestrilor de câini .”

Daca rasele strict specializate, mai ales cele de vânatoare, care a fost întotdeauna apanajul celor înstariti, au disparut sau au scazut numeric în urma deteriorarii conditiilor socio-economice si politice, rasele de ciobanesti românesti amplu raspândite si plurivalente au reusit sa supravietuiasca, iar selectia lor a fost continuata în special de crescatorii înstariti de vite, datorita eficientei dovedite de ei în lupta cu animalele salbatice. Stim ca vânatorii tarani foloseau pentru vânatul mare - în special mistret si chiar la urs - câini de cele mai multe ori având pete negre pe fond alb . Avem astfel detalii asupra modului încare se desfasura o vânatoare domneasca in vremea voievodului Antioh Cantemir: “ se organizau 4 vânatori pe an, înaintea celor patru posturi ale bisericii orientale, adica postul Craciunului, postul Pastelui, postul Sânpetrului si postul Sfintei Marii. La aceste vânatori sunt datori sa ia parte locuitorii tarii de orice stare: mari dregatori, ostasi, boieri, oraseni si negustori, iar ca bataiasi sunt strânsi câteva mii de tarani din satele vecine, poruncindu-li-se sa patrunda în paduri si sa stârneasca fiarele. Pe câmpurile din jurul padurilor stau roata vânatorii, unii având câini mari, altii întizând laturi si prind usor vânatul speriat de chiotele taranilor. Dar pentru ca ravna sa fie mai mare, domnul a statornicit un dar anume pentru fiecare animal salbatic: cine prinde un iepure capata bacşis (caci asa numesc ei cu o vorba turceasca aceste mici daruri) 25 de aspri, mistretul se rasplateste cu un imperial, ursul cu un galben....; Despre rasplata baneasca acordata de domn, celor care-i aduceau ursi, ce am vazut se vanau cu ajutorul câinilor, ne vorbeste si calatorul Clas Ralamb, ambassador al regelui Suediei. în trecere prin Tara Româneasca si participând la un ospat dat de domnul Constantin Serban, zis Cârnu, în 1656, el arata ca în toiul petrecerii; se adusera în fata usii chioscului, doi ursi mari care fusesera ucisi de vânatorii domnului, pe care el însuşi îi cinsti dându-le un pumn de aspri .”

Îndemânarea, curajul si forta fizica cu care taranii români înfruntau în lupta de aproape marii pradatori ajutati de câinii lor ciobanesti, au uimit pe toti strainii care au avut prilejul sa vada aceste scene. Vizitând tarile noastre prin anii 1777-1781 austriacul Franz Iosef Sulzer lauda cu uimire taranul valah care iese doar cu ciomagul înaintea ursului, îi pune bratul în gât si nu arata nici un fel de teama când fiara îl sfâsie pe obraz cu laba.

Taranul Ioan Opris a înfruntat la o vânatoare din anul 1798 un urs într-o lupta corp la corp, la gura vaii Hodinului, în Muntii Tiblesului.

Selectionarea atenta a câinilor ciobanesti românesti , era esentiala în conditiile în care, de cele mai multe ori pagubele crescatorilor de animale pricinuite de pradatori, erau suportate de pastorul caruia i se daduse în primire turma respectiva. Asa se întâmpla în iunie 1723,când Stenner Mechel din Feldioara intenteaza proces herghelegiului Aldea cerând despagubire pentru mânzul mâncat de lupi în lipsa lui Aldea plecat dupa pâine.

Pagubele produse în special de lupi sunt semnificative, din moment ce se elaboreaza chiar o strategie guvernamentala în acest sens. Ca urmare a aplicarii acestor prevederi, conform statisticilor în Transilvania au fost ucisi în 1.855, 842 de lupi, iar în Moldova în 1846, 1.230 de lupi si 271 de pui.

În secolul al XVII-lea, unui alt calator strain i-au trebuit trei zile (12-14 dec.1612) sa strabata uriasul pe atunci codru al Iasiului: “ 13 dec, ziua de Sf. Lucia am mers deasemenea prin padurea care este foarte mare;....am stat toata noaptea în padurea aceea, fara nimic de mâncare si înfricoşati de lupii care urlau grozav .”

O relatare a unui englez, Adam Neale, la sfarsitul secolului XVIII si începutul sec. al-XIX-lea, vine sa ne întareasca aceasta convingere: Iaşii sunt mai expusi prin situatia lor si la alte pustiiri. Haite de lupi hamesiti, iesind din padurile din vecinatate, navalesc în câmpii si rapesc animalele domestice, câteodata chiar femei si copii. Pentru a respinge pe acesti navalitori, fiecare familie tine pe lânga sine câte o pereche sau doua de dulai, ale caror latraturi fioroase , împiedica pe lupi de a se apropia, dar alunga somnul de la genele calatorului, putin obisnuit cu strigatele unor santinele de acest fel. Acesti pazitori credinciosi, ma chinuira toata noaptea, încât abia putui închide ochii o singura clipa si simţii puternic însemnătatea cuvintelui poetului roman- Vigilum: “ Nu cunosc ceva mai trist ca latraturile a zece pîna la douasprezece mii de dulai ,repetate în departare de ecoul munţilor ”

Este o situatie reala, care demonstreaza numarul si atentia, precum si importanta acordata câinilor ciobanesti românesti, în viata comunitatilor urbane dar mai ales rurale.

Primele demersuri au început sa fie facute în domeniul chinologic în perioada interbelica, când s-a identificat si s-a început selectionarea stiintifica a câinelui ciobanesc specific românilor.

La începutul secolului XX, F.von Stepanitz identifica ciobanescul caracteristic românilor, iar în anii '30 el intra in atenţia chinologilor.

În 1934 dr.G.Radulescu-Calafat publica în Revista stiintelor veterinare; primul standard al Ciobanescului Românesc Carpatin, insistând ca el este un caine de tip lupoid cu o raspândire mare în teritoriu. Specialistii interbelici nu au omis nici câinele ciobanesc de tip molossoid, numit Zavod sau Dulau, dar el era considerat prea putin raspândit pentru a se încerca omologarea sa.

Iata cum este descris în 1937, de catre Mihai Mosandrei: “ nu trebuie confundat, vazând marimea exagerata stabilita de începutul de standard si alte stigmate nelimpezite, câinele de oi Carpatin cu Zavodul românesc si el locuind unele piscuri muntoase... Acesta din urma fiind un molossoid. Zavodul asa cum l-am mai putut întâlni astazi destul de rar si de provenienta tot munteana se deosebeste prin talia enorma, urechile aproape blegi si botul cârn, latratura puternica, leonina, cavernoasa, dar totusi asemanator ciobanescului(sic).... La unii ciobani dobrogeni porecliti albani am vazut acesti zavozi mari si foarte greoi .”

Preocuparile pentru standardizarea raselor autohtone au fost întrerupte de razboiul mondial si apoi timp de câteva decenii de regimul stalinist instaurat în România. Reluate in deceniul opt al secolului XX, ele au tinut parca sa confirme cuvintele dr G.Moldoveanu din 1937: “ am neglijat vrednicul nostru Dulau pe care l-au cultivat si l-au perfectionat altii .”

Autor: Laurentiu Florin Puicin

Inapoi